Scepticul

Oarecum blocat in trafic, ascultam deunazi pe France Culture o discutie despre sceptici si scepticism generandu-mi o introspectie asupra importantei scepticismului in stiinta.

Pe scurt, scepticul e omul care nu are alte certitudini a priori in afara evidentei. Si care punand indoiala inaintea orcarui partizanat o face nu dintr-un sens de fronda sau negare ci pentru ca sincer cu sine insusi nu poate imbratisa opinii nemestecate prin propria judecata.

Putem observa ca rejectarea de catre sceptic a dogmei nu se face pe fond ci in forma. Scepticismul nu trebuie deci confundat cu un negationism de orice fel de care in mod simetric scepticul se distanteaza principial. In practica curenta, scepticismul este o unealta de baza a cercetatorului indiferent de domeniu asa cum buldozerul e o unealta de baza a constructorului: scepticismul niveleaza terenul lasand locul constructiei logice, constructie ce se cere constant validata prin reflexie sub sanctiunea scepticii.

Inceputul oricarei activitati de cercetare incepe dupa cum bine stim cu enuntarea tezei si eroarea fundamentala ce se poate petrece aici este ca acesta teza sa fie evidenta fie in fapt, fie in sistemul axiologic ales: orice afirmatie care nu permite in mod rezonabil indoiala este lipsita de interes pentru cercetator. Lipsita de reflexul critic orice cercetare devine inutila si caduca. Iata de ce o teza controversata este intotdeauna si apriorii preferabila unei evidente.

Indemnul “ma indoiesc, deci exist” nu este asa cum se crede moto-ul Federatiei Internationale de Stretching ci indemnul zilnic al lui Descartes, Platon si Aristotel de a cerceta.