Andrei Plesu ne împărtășește în Adevarul de azi, în articolul “O amintire”, câteva dialoguri savuroase petrecute în aprilie 1990 intre Dinescu, Plesu, Măgureanu și Iliescu. Tema: ascultatul telefoanelor in tânăra democrație în scumpa noastră tărișoară. Toate în stilul inconfundabil.
Un extras:
[….Ajunsesem, hodoronc-tronc, ministrul Culturii. Prin aprilie 1990, ma suna la cabinet amicul Dinescu (pe atunci președinte al Uniunii Scriitorilor), grăbit sa-mi dea, neliniștit, o veste proasta:
„ Bătrâne, am impresia ca ăștia iar ne-asculta! Trebuie sa facem ceva!”.
Sigur pe buna funcționare a proaspăt instalatei noastre democrații, am pus mâna pe telefon si l-am întrebat, cu aplomb revoluționar, pe dl Virgil Măgureanu, directorul abia înființatului SRI:
„Domnule, ne mai asculta cineva sau nu? Dar sincer!”
Răspuns:
„Domnu’ Pleșu, sincer nu știu! Tot ce pot sa va spun e ca securitatea e cea dintâi instituție care s-a privatizat. Unii dintre membrii instituției au plecat cu dosare, cu documente, cu aparatura și nimeni nu-i poate controla. Noi, în centrala, nu facem ascultări. Dar nu va pot garanta ca nu va asculta nimeni”.
[..] Dinescu a fost de părere ca trebuie sa-l abordam, pentru elucidarea chestiunii, pe Ion Iliescu. Zis și făcut. Ne ducem, suntem primiți imediat (ce vremuri!), iar Dinescu, în stilul lui inconfundabil, pantomimic, precipitat, ultimativ, îl ia de brat pe preopinent și-i spune:
„Bre! Cred ca iar ne-asculta! Matale ce știi?”
Președintele zâmbește nostalgic și trece la mărturisiri:
„Dracu’ știe! Nevasta-mea zice ca aude în telefon aceleași zgomote pe care le auzea și înainte de revoluție.”
[..]
S-a schimbat ceva ?
Dr. Adrian Mihalcioiu 08/2021